Luna – satelitul natural al Pamantului?

Inainte de orice, Luna, satelitul Pamantului este un satelit ciudat, care se deosebeste prin comportamentul sau de toti ceilalti sateliti ai planetelor surori din sistemul nostru solar.

Se pare ca Luna insoteste planeta noastra de relativ putina vreme. Poetul latin Ovidiu aminteste de epoca arcadiana, cand cerul era lipsit de Luna.

Omul de cultura Victor Kernbach a facut comparatie intre cele patru calendare rituale – egiptean, asirian, indian si mayas – si a demonstrat ca punctul de plecare al acestor sisteme cronologice este comun, situandu-se cam in jurul anului 11.500 î.H.

Acesta marcheaza nu „un inceput cronologic propriu-zis, ci epoca marilor catastrofe in sistemul nostru solar cunoscute sub termenul generic de potop”. (Enigmele miturilor astrale, Ed. Albatros, 1973).

O cauza probabila a acestor catastrofe ar putea fi exact captarea Lunii de catre Pamant, mai bine zis sosirea acesteia in jurul Pamantului, cu toate consecintele si modificarile la scara cosmica si planetara pe care le presupune instalarea unui asemenea vecin in imediata apropiere.

Alta urmare posibila a captarii satelitului nostru, spun unii savanti, este renuntarea la calendarul venusian – cel mai stralucitor astru pe cerul noptii inainte de aparitia selenara – si inlocuirea lui fireasca cu cel lunar.

Unul din partizanii ipotezei captarii Lunii de catre Pamant este dr. Harold Clayton Urey, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1934), care sustine ca aceasta ar fi cea mai pertinenta din cele trei teorii referitoare la originea satelitului nostru:

• formarea odata cu Pamantul din materia care gravita in jurul Soarelui
• desprinderea din masa plasmei initiale a Pamantului ca urmare a rotatiei acestuia
• captarea de catre Pamant a Lunii, care s-a format in alta parte a Universului, a strabatut spatii de neimaginat si, in cele din urma, a fost constransa sa se roteasca in jurul nostru, luminandu-ne noptile. (A fost constransa ? De legi ale naturii?)

Alt fapt curios: aproape toti ceilalti sateliti ai sistemului nostru solar se rotesc in jurul planetelor pe care le insotesc in planurile ecuatoriale ale acestora, in timp ce planul orbitei lunare este mai apropiat de eliptica decat de planul ecuatorial terestru (unghiul format avand aproximativ 5°).

De asemenea, rocile colectate de pe terenul selenar de misiunile Apollo sunt cu mult mai vechi decat cele de pe Terra si din intreg sistemul nostru solar. Acest lucru nu ar trebui sa ne puna pe ganduri?

Constructii ciudate fotografiate pe Luna

Aparuta bizar si invartindu-se in jurul nostru „altfel decat ar trebui sa o faca”, Luna este ea insasi sediul unor fenomene ciudate care, observate de pe Pamant, pun la indoiala imaginea pe care ne-am format-o – un astru mort, inghetat, pe care nu se intampla nimic.

Intre anii 1879 si 1881, Societatea Britanica de Astronomie a inregistrat mai mult de doua mii de rapoarte despre „lucruri ciudate pe Luna” – pete de lumina, linii si figuri geometrice, aparute pe solul lunar.

In 1950 au fost observate primele „domuri lunare” – coline emisferice albe, rotunde, cu diametrul de aproximativ 200 metri, care isi schimba locul dupa criterii care, deocamdata, ne scapa.

Revista Sky and Telescope a Observatorului Harvard, in numarul din ianuarie 1958, publica schita unui asemenea „dom” facuta de un astronom francez.

S-a purtat o vie disputa in 1958 in jurul comunicarii facute de astronomul amator John O’Neill: in noaptea de 29 iulie acesta a vazut si fotografiat, in Marea Crizelor, o constructie asemanatoare vestitului pod din Sidney, dar lunga de 18 km!

Apoi, doi astronomi cu prestigiu – prof. P.Moore si dr.H.P.Wilkins au declarat ca si ei au observat constructia respectiva.

H.P.Wilkins a spus limpede: „Este cu adevarat un pod. Structura pare artificiala si este ceea ce noi numim, pe Pamant, o lucrare de arta”.

In 1954 si apoi in 1958, astronomul sovietic Nikolai Kozirev a detectat cu telescopul, si confirmat cu ajutorul spectrogramelor, existenta activitatii vulcanice pe astrul cel mort si inghetat.

Aceste obsrvatii au fost confirmate in 1963 si de patru astonomi americani, care au detectat o activitate de natura vulcanica in craterul Aristarh.

O fotografie facuta de astronautii misiunii Apollo 14 in zona craterului Fra Mauro infatiseaza un cap de om, sculptat in stancile de pe suprafata Lunii; desprinsa din roca dura, o fata cu trasaturi omenesti priveste deasupra orizontului, spre cerul mereu negru.

Adevar, inventie sau speculatie? Obiecte zburatoare selenare fotografiate de misiunile Apollo

Atat surse americane, cat si sovietice sunt de acord ca „aproape toti astronautii americani participanti la programul Apollo au observat obiecte zburatoare ciudate in aria selenara.

Dr. Garry Henderson, om de stiinta, afirma ca NASA detine numeroase fotografii ale acestor obiecte zburatoare „luate din apropiere, cu aparate de fotografiat si de filmat”.

Echipajul expeditiei Apollo 8 a observat un obiect discoidal. Legatura radio cu Centrul de urmarire a fost bruiata in mod inexplicabil pe toate canalele; in casti se auzeau zgomote de nesuportat, de frecvente inalte. In repetate randuri, au trecut „repede” in toate sensurile obiecte zburatoare cu lumini orbitoare.

La 20 iulie 1969, orele 19.47 minute G.M.T., modulul „Vulturul” al expeditiei Apollo 11 cobora pe Luna in zona Marii Linistii.

Armstrong si Aldrin au observat, stupefiati, un obiect „mare, straniu”. La Houston s-a auzit clar: „Dracia dracului ! As fi dorit sa stiu ce fel de nave sunt acestea care au aselenizat inaintea mea de cealalta parte a craterului!”

Apollo-17 catre Houston: „Ce multe sunt”, exclama astronautul Ronald Evans referindu-se la obiectele zburatoare observate in apropierea Lunii, „roiesc ca albinele in stupi!”.

Una dintre misiunile Apollo a vrut sa detoneze pe suprafata satelitului nostru o incarcatura nucleara de putere mica, in scopuri „pur stiintifice”, s-a spus.

Instalatia de initiere a incarcaturii a iesit din functiune datorita exploziei „inexplicabile” a unui tub de oxigen. Aceasta actiune a fost pusa de astronauti pe seama interventiei colegilor din aparatele de zbor necunoscute, care „roiau ca albinele”.

Satelitul Pamantului gol pe interior?

Se pare ca Luna este goala pe dinauntru, acoperita cu o platosa metalica, prezinta anomalii gravitationale si are o activitate interioara de neexplicat.

Dr. Gordon McDonald, cercetator principal la NASA, arata intr-un articol aparut in revista „Astronautics” inca din numarul pe iulie 1962, ca prin analiza datelor referitoare la diferenta observata intre miscarile reale ale Lunii pe orbita, si miscarile calculate, se poate trage concluzia ca satelitul natural al Pamantului este mai degraba gol in interior!

In cartea sa, intitulata „Luna noastra”, astronomul britanic dr. H.P.Wilkins declara: „Toate datele converg spre ipoteza ca dincolo de adancimea de 30-50 km,

Luna prezinta, mai mult sau mai putin, spatii libere – cavitati mari, tunele sublunare, crapaturi – legate de suprafata prin fisuri… Volumul aproximativ al acestor goluri este probabil de 36 milioane km³”.

Craterele lunare produse de caderea meteoritilor sunt de asemenea stranii – foarte intinse, si atat de putin adanci fata de suprafata lor! Ca si cum meteoritii ar intalni, in drumul lor prin scoarta Lunii, o crusta foarte dura.

In cadrul misiunii Apollo 13, treapta a treia a rachetei Saturn V a fost dirijata sa cada pe Luna; impactul a fost echivalent cu explozia a 11 tone T.N.T.

Seismografele selenare au detectat o vibratie care a durat 3 ore si 20 de minute, pana la 40-60 km adancime.

Luna a vibrat ca un gong. Specialistii americani in seismologie au considerat ca „in interiorul Lunii este ceva care conduce exceptional de bine vibratiile”.

Tragand linie si sintetizand diversele modele preconizate de specialisti pentru structura interna a Lunii, revista „Science News” trage concluzia: „o minge de titan”.

Chiar NASA a recunoscut ca a receptionat de la seismografele instalate pe Luna semnale seismice stranii, provocate de „cauze care n-ar avea ce cauta acolo”.

Luna e numai un pepene galben atarnat pe cer special ca sa ne lumineze drumul in noptile intunecoase sau este cu totul altceva? Va las pe voi sa trageti concluziile!

In videoclipul de mai jos gasiti si punctul de vedere al NASA cu privire la aceste vibratii – explicabile sau inexplicabile – ale Lunii.

Urmariti acest site – curiozitati stiinta – pentru a afla si alte lucruri noi si interesante despre universul in care traim.

Sursa: „Lumi galactice” – Doru Davidovici – 1986

Foto: Ron Miller, Wikipedia

Acest articol a fost sustinut de cititori ca tine.

Misiunea noastra este sa oferim publicului stiri precise si captivante despre stiinta. Aceasta misiune nu a fost niciodata mai importanta decat este astazi.

Nu putem face, insa, acest lucru fara tine.

Sprijinul tau ne permite sa pastram continutul acestui blog gratuit si accesibil. Investeste in jurnalismul stiintific donand chiar astazi.